Iamdaydreamer’s Weblog

Ultima vacanţă “mare” şi luxul de a fi boboc

Nu demult trăiam primele emoţii adevărate, gustam din experienţa de om integrat într-o societate ce se anunţa încă de atunci a fi dură şi mă îmbrăcam într-o ţinută cu picăţele albastre şi albe cu guleraş şi  manşetuţe albe. Cine ştia că prima zi de şcoală va fi pasul pe uşa care îmi va deschide viaţa mea ca om? Sau a fiecăruia dintre voi… Acel pas, fie el simplu şi încărcat de bastonaşe şi calcule uşoare, a fost de fapt cel mai greu. Începutul este mereu cel mai greu, pentru ca apoi totul să vină de la sine. Şi a venit totul de la sine; clasa a doua, a treia, a patra. Ruptura de doamna învăţătoare din Şcoala generală nr.1 din Municipiul Moreni a fost una dură. Iată un prim ciclu din viaţa mea terminat. Amintirea ultimei zile este bineînţeles mai profundă prin intensitatea sentimentelor trăite la “ultimul clopoţel” şi ultima prezenţă… Nostalgia acelor clipe va exista veşnic în mintea mea, cum probabil vă rămâne şi vouă. Dar prima zi… Prima zi din ciclurile care îmi vor defini viaţa… Vagă totuşi în mintea  mea, pentru că prea multe erau amănuntele de care eram ba speriată, ba curioasă, amintirea primei zile de bobocel este printre cele mai imprtante “începuturi”. Începutul începuturilor. Prea frumos şi prea uşor era atunci totul, văzut bineînţeles cu ochii şi mintea de acum; însă atunci părea greu, părea important şi totodată imposibil… În mintea mea erau doar cei 12 ani pe care va trebui să-i parcurg, examenele de care va trebui să trec, şi de trei ori ideea de “un nou început”, ideea de botezul bobocului din liceu, şi nu peste mult timp, din facultate. Bineînţeles, gândul că “vreau să treacă totul mai repede”, “să mă fac mare” mi-a trecut destul de des prin minte, în pofida faptului că toţi oamenii din jur, trecuţi prin viaţă, spuneau că voi regreta. Mie mi se părea că aceşti mulţi ani vor trece extrem de greu. 12 ani care, aşa cum am spus mai sus, au venit de la sine. Primul pas a fost cel mai greu şi important, aşa cum învaţă un bebeluş să meargă; apoi al doilea pas, al treilea pas veneau ca ceva firesc, ceva devenit deja deprindere… Aşa au venit şi cei 12 ani; iată-mă la pragul celui de al 12-lea, întrebându-mă “Unde am fost în tot acest răstimp de nu am realizat că trec lunile şi anii atât de repede, şi că las în urmă ceva ce nu voi putea retrăi, ceva ce credeam că mă va chinui şi că va trece greu, când, de fapt, mi-a arătat ce este viaţa…?” Pentru că dacă cineva spune că în 12 ani nu înveţi cum şi ce este viaţa aşa în linii mari măcar, greşeşte. Fiecare obstacol, fiecare eşec, fiecare victorie, fiecare dispută, sau discuţie contradictorie, exemplele celor din jur, cu bunele şi relele, cu greşelile lor sunt adevărate lecţii de viaţă.
Iată-mă, cum spuneam mai sus, în pragul clasei a 12-a… ultimul ceas, ultima sută de metri. Timpul cel mai frumos din viaţa mea s-a dus. Vor veni şi altele, dar nu la fel de încărcate de inocenţă, imaturitate, esenţă, uneori chiar şi aparentă; lucruri mărunte dar atât de importante, care au dat sens şi valoare acestor ani, astfel încât ei să fie în sipetul celor mai râvnite amintiri.
Am fost boboc de două ori. Şi mai am o şansă… Din punctul meu de vedere ideea de a fi boboc este tratată cu prea multă atenţie pentru aspectele mai putin esenţiale… Balul, miss si mister, party. Da! Sunt şi acestea bucăţi din viaţă, dar cea mai importantă este ideea de ÎNCEPUT. Şi prin acest cuvânt cred că spun mult. Şi ca să mă fac mai bine înţeleasă, voi pune puctul pe I. Când vorbesc de acest început nu mă refer la ceva grav, care vă aduce fiori, ci mă refer la prima impresie, noul colectiv- un alt grup social de unde culegem alte informaţii şi care ne oferă noi resurse, noi dascăli- sursa de inspiraţie, de voinţă, de lucru, uneori de nervi întinşi la maxim, după caz, oraşe noi, experienţe importante care ne pot schimba viaţa.
A fi boboc nu ar trebui să fie stânjenitor; ar trebui să fie o mândrie. Cum ar fi dacă fiecare serie de boboci ar fi la fel? Plictisitor. Dar cum ar fi dacă fiecare serie de boboci şi-ar pune orgoliul în aplicare şi ar avea scopul de a fi MAI BUNI decât bobocii de anul trecut? Atunci viaţa ar fi şi mai animată. Fiecare ar ştii să vadă ce este avantajos pentru el şi ce nu şi ar urma drumul cel mai potrivit lui pentru a ajunge mai bun decât majoritatea.
Ei bine… ultima vacanţă “mare” este aproape pe final şi îmi va fi dor mereu de ultima zi de şcoală, sau de prima zi de şcoală, de vacanţa de Crăciun sau de Paşte, de notele mari, dar mai ales de notele mici… de dl. Diriginte care mă „bătea la cap” să învăţ pentru că se apropie marea partidă – BAC-ul… de colegi, de domnul de la poartă care ne mai lăsa să şi chiulim în Cişmigiu, de clasele mari şi luminoase, dar mai ales de cele înghesuite, în care ne-am cunoscut mai bine vrând-nevrând- aşa cum spunea un bun coleg şi prieten care a trecut deja prin emoţiile şi chinurile admiterii la Teatru… Îmi va fi şi ne va fi dor de singurul nostru liceu care ne-a arătat ce este viaţa, de tot ce este în el, dar mai ales în jurul lui.
Ultima vacanţă “mare” este… lungă pentru că îmi doresc să mă întorc la şcoală să profit cât pot de mult de ultimul an. Cât despre “luxul de a fi boboc” este cu siguranţă un lux pe care ţi-l permiţi de prea puţine ori…
Profitaţi de timpul vostru şi nu-l grăbiţi pentru că el oricum are  două viteze: repede- pentru cei care ştiu să preţuiască viaţa, şi foarte repede- pentru cei care nu ştiu să preţuiască nimic.